Iasmina întreba acum câteva zile dacă pe masură ce cresc copiii , cresc şi grijile noastre, ale părinţilor, cu privire la ei. Am vrut să-i scriu un comentariu, dar cred că-i mai bine să răspund într-un post, cam care-s grijile până pe la 12 ani, că după asta nici eu nu ştiu decât din auzite. Şi nu mă plâng, am auzit destule.
Încep prin a vă spune că pentru mine anii în care fetele au fost la grădiniţă au fost cei mai uşori. Copilele se ţineau pe picioare, înţelegeau că unele lucruru le pot face rău şi îmi ascultau sfaturile. Ştiam sigur că în perioada în care eu sunt la serviciu, cineva are grijă de ele la grădi şi pe lângă asta învaţă acolo o mulţime de lucruri noi şi folositoare, îşi fac prieteni şi se distrează.
După grădiniţă nu aveam nicio grijă, urma joaca, acasă au în parc, cititul poveştilor de drag (că doar le citea mama sau tata), ce mai era minunat şi pentru părinţi şi pentru copii. Ca să nu mai zic cum era pentru bunici, care vedeau că puii de om cresc şi încep să aibă personalitate. Aşa că vă spun, bucuraţi-vă cât de mult puteţi (copiii o fac, aşa că de ce n-aţi face-o şi voi) de perioada în care puştii merg la grădiniţă.
Numai că odată cu începerea erea şcolii, perioada asta se termină, şi în loc de plimbări, jocuri şi discuţii, copiii vor fi preocupaţi de teme şi învăţătură.
Şi tu, părintele vei avea ceva griji în plus: oare azi le-a dat mult de scris, cum va reuşi să scrie fără greşeală o pagină întreagă de m-uri, ah, avem de făcut şi planşa pentru tehnologie, oare Ioana, fata prietenei mele, va avea note mai bune decât Mircea al meu? Iar în parc veţi merge doar ca să adunaţi ceva frunze pentru ora de cunoaşterea mediului.
Ah, a răcit, ce fac îl duc la şcoală aşa şi îi îmbolnăvesc şi pe ceilalţi copiii sau îl ţin acasă şi îl las să piardă ore importante, pe care apoi le va recupera cu greu? La grădiniţă era simplu, dar acum? Şi astea-s doar câteva din grijile pe care le au părinţii copiilor de 7-8 ani.
Şi cu cât copiii cresc, cresc grijile. Cu cine stă copilul acasă când vine de la şcoală? Voi avea eu timp, seara târziu când ajung acasă, să-l controlez la teme? Ce mă fac dacă nu le-a rezolvat corect? Copilul meu când se mai joacă? Să nu uit să-i plătesc mâine orele de germană…
Şi după toate astea, vine minunata vârstă de 12-14 ani, când în copil intră sufletul petrecerii spiritul adolescenţei care, deşi nu îi mută de tot mintea de la lecţii şi învăţătură (tot în perioada asta el înţelege că cel mai bine pregătit are de câştigat), îl face să se concentreye mult pe nişte chestii pe care specialiştii le numesc descoperirea sinelui.
Copiii sunt mai interesaţi de comunitatea lor, încep să fie curioşi cu rivire la colegii lor de sex opus, se nasc curiozităţi, li se modifică corpul şi ei văd asta, una peste alta trec prin nişte transformări majore, în faţa de cărora noi părinţii trebuie să fim cu ochii larg deschişi, să nu uităm cum eram noi la vârsta lor şi să le fim un sprijin.
Păstrarea prieteniei pe care o ai cu copilul tău devine deja o artă, e important ca încrederea copilului în părintele său să rămână neschimbată, el să vadă în tine tot omul căruia îi poate spune orice secret. Să nu facem crize de isterie când el vine bucuros şi ne spune că a luat doar 8 la testul de la mate, dar e prieten cu o fată de la o clasă mai mare.
Şi mi-e frică să mă gândesc ce va fi mai departe. Ideea este că Iasmina avea dreptate, contează foarte mult ce ai pus la baza educaţiei copilului tău, asta te va ajuta mult mai târziu, dar nu ne putem baza doar pe asta. Tot timpul ne vom face griji pentru copiii noştri, mai ales atunci când ei vor avea propriile lor griji. Vorba aceea din bătrâni e adevărată: copii mici, griji mici, copii mari, griji mari.
Dar, şi acesta se vrea un mare dar, nicio grijă pe care o avem cu privire la prezentul sau viitorul copiilor noştri, nu ne poate umbri bucuria de a fi alături de ei la orice vârstă.
