Îmi amintesc încă foarte clar momentul ăla de acum 12 ani, când am ajuns acasă cu două mogâldețe roz. Puii de om, cum le-am spus o perioadă, aveau la început un plâns așa drăguț…care s-a transformat în numai câteva zile în urlete numai de mine înțelese. Aveau un fel plâns pentru când le era foame, unul pentru când voiau să fie schimbate, altul pentru atunci când căutau ceva de joacă și tot așa, vreo 10 feluri de a plânge pe care doar mama le înțelege. Bine, uneori le înțelege și bunica care stă cu bebelușul.
Am încercat pe cât posibil să nu le las să plâgă mai deloc, deși uneori până întelegam eu ce și cum stă treaba și că de fapt nu-i plânsul pentru mâncare ci pentru ceva derivat din asta, adică un plâns pentru biscuite cu măr, se mai întampla ca acesta (plânsu, zic), să se prelungească. Dar, repet, încercam să fac în așa fel încât copilul să nu plângă prea mult.
Anii au trecut, fetele au crescut și azi plâsul lor are cu totul alte motive și majoritatea nu mă privesc pe mine în mod direct. Dar indirect….
Iulia îi ascunde Soniei caietul cu temele la română, Sonia îl caută înnebunită, nu-l găsește, știe exact unde l–a lăsat și cu toate astea nu-i, întreabă în stânga și-n dreapta și când vede că nimeni nu știe nimic își dă seama că-i mâna Iuliei la mijloc și face și ea același lucru cu caietul surorii ei. La scurt timp începe cearta și eu, ori le găsesc certându-se, ori plângând. Evident că intervin, văd de unde a început totul, le fac morală pe rând și le împac, dar sunt și situații în care eu nici nu mai apar în peisaj, se împacă ele singure, mai ales când la mijloc e un obiect de îmbrăcăminte.
Ce facem însă când copilul plânge în public? Și plâge rău de tot nu doar scâncește.
Săptămâna trecuta la supermarket un copil plângea la fel ca cel din bancul ăsta:
O doamnă era în magazin și se uita la produsele din rafturi în timp ce copilul său plângea. Femeia nu făcea altceva decât să împingă căruciorul în față și în spate și să spună calmă:
-Liniștește-te Maria! Totul va fi bine! Hai că mai avem puțin și terminăm cumpărăturile.
Peste vreo 5 minute, fetița a început să plângă și mai tare, dar mama era în continuare foarte calmă și cu o voce caldă spunea:
-Hai, Maria, că nu mai avem mult. Uite mai mergem doar la un raion, apoi plătim și mergem acasă. Relaxează-te!
Într-un final tipa ajunge la casă, fetița acum urla ca din gură de șarpe, mama calmă o mângâie și spune:
-Gata Maria, uite plătim și mergem acasă. Ai să vezi că totul va fi bine.
Copila urla de răsuna magazinul. Casiera văzând-o așa de calma îi spune:
-Știți, vă admir foarte mult pentru calmul pe care-l aveți cu fetița dumneavoastră, Maria.
La care doamna:
– Pe fetița mea o cheamă Alexandra, Maria sunt eu.
Exact ceva de genul asta, numai că în locul fetiței era un băiețel iar mama lui nu scotea niciun cuvant, nici pentru a-l liniști pe copil, nici pe ea, s-a întâplat să văd la supermareket acum o săptămână. Pe de o parte mi se părea corect ce face ea, copilul n-ar fi tăcut dacă ar fi încercat să-l liniștească, dar pe de altă parte nu mi se părea ok ca noi ceilalți să suportăm urletele copilului care voia ceva, nu mai știu exact, mi se pare că un ou de ciocolată.
Pentru a evita situațiile de genul acesta, când nu vrei sau nu poți (nici nu contează) să-i faci copilului toate poftele la cumpărături, e bine să ne pregătim din timp terenul, nu să ajungem în situația mamei de mai sus.
Cum facem:
Nu luați copiii cu voi la cumparaturi decât atunci când nu aveți încotro. Eu mai treceam peste chestia asta, luam fetele cu mine si desi ele nu faceau nici pe departe ca băiețelul de mai sus, le promiteam de fiecare data că e ultima oară când merg cu mine la supermarket.
Dacă n-ați avut cu cine-l lăsa acasă, lăsați-l la locul de joacă special amenajat în supermarket. El se va juca o oră și voi vă veți descurca mult mai repede printre rafturi.
Copiii nu trebuie să crească cu gândul că totul li se cuvine. Ei trebuie să știe că e normal să-și dorească lucruri, dar asta nu-i suficient pentru a le obține.
Chiar dacă e bine pentru copii să nu simtă grijile și problemele zilnice ale unei familii, e bine ca el să cunoască limitele și e indicat să stabiliți cu el înainte de a pleca la cumpăraturi ce anume îi veți lua. De obicei e indicat să-i luați ceva cât de mic, asta îi dă impresia că n-a venit degeaba și îl face să se simtă important.
Nu vă abateți de la regula numarul 3 niciodată. Chiar și o singură excepție poate duce la prăbușirea tuturor planurilor viitoare pe care le veți face împreună cu copilul. Acesta va înțelege că mami se poate răzgândi pe parcurs și astfel pot apărea situații ca cele descrise în exemplul de mai sus.
Dacă totuși ajungeți în situația descrisă mai sus, copilul nu vrea la locul de joacă și țipă din toți rărunchii în mijlocul magazinului, important e să nu vă pierdeți cu firea și să-i spuneți adevărul legat de motivul pentru care nu-i faceți pe plac.: Nu mai avem bani, nu a fost suficient de cuminte, mai are acasă multe jucării asemănătoare, etc.
Dacă nici după aflarea motivului nu tace (aici vă zic ce-aș face eu, deși n-am pățit-o), lăsați coșul cu cumpărăturile într-o zona retrasă a magazinului, luați copilul și ieșiți cu el afară. Când va observa că e treabă serioasă și plecați, nu numai nefăcându-i pofta, ci chiar renunațând și la celelalte lucruri puse în coș, sigur se va liniști. Sau cel putin așa gândesc eu.
Dacă v-ați confruntat cu situații de genul asta și aveți alte soluții, vă rog să mi le spuneți. Nu-mi vor mai folosi mie, fetele mele sunt prea mari pentru a mai face fițe de genul ăsta, dar am mulți prieteni cu copii mici care v-ar fi recunoscători.